Deutsche Welle (24 iunie 2011)

Petre Iancu/ Alina Kühnel

Declaraţiile preşedintelui Băsescu despre Regele Mihai, trimiţând la comunism şi dictatura antonesciană, regimuri pe care şeful statului dă impresia că le vede enorm şi le simte monstruos, sunt cât se poate de şocante. Nu doar pentru că se situează la ani lumină de adevărul istoric, ci pentru că declaraţiile prezidenţiale denotă, dacă nu extremism, rea-voinţă, ori o tentativă de raliere a unor simpatii ultranaţionaliste, cel puţin o crasă ignoranţă. Una pe care, dacă ea se află la sursa deraierii sale istorice, preşedintele, cu instinctul său infailibil, a reuşit mereu s-o mascheze cu maximă abilitate. Adevărurile, pe care Băsescu ar fi făcut bine să nu le ignore, ca să nu se aşeze de-a curmezişul realităţii istorice şi în răspăr faţă de dreptul românilor la o asumare onestă şi democratic productivă a istoriei, sunt simple şi nu puţini le ştiu. A afirma că, de vină pentru Holocaust(ul românesc) ar fi, pasămite, Regele Mihai şi nu Ion Antonescu, tiranicul şef plenipotenţiar al statului român, care, spre nenorocirea României a condus de unul singur ţara, din septembrie 1940 şi până la 23 august 1944, e pur şi simplu o minciună. Iar a susţine că abdicarea regelui, în 1947, care, după cum ştie orice copil ce-a buchisit ceva istorie, s-a produs sub ameninţarea ocupanţilor sovietici, ar constitui o „trădare naţională” - la fel. În fine, acţiunea recuceririi Basarabiei şi Bucovinei ar fi putut fi una legitimă, întrucât aceste teritorii fuseseră rupte ilegal din trupul ţării, în baza Pactului dintre Hitler şi Stalin. Dar a crede că ai putea acţiona ca şef al statului, în aceleaşi circumstanţe, ca Antonescu, şi ai trece Prutul alături de Hitler, ca aliat al trupelor naziste, după cum reiese din aberanta declaraţie a lui Băsescu, echivalează cu o tulburătoare inadecvare. Ea reprezintă fie recunoaşterea categorică a faptului că preşedintele este un adept declarat al mareşalului, fie denotă că n-a învăţat nimic din istorie, că nu este un democrat autentic şi că şi-a depăşit net nivelul de competenţă ajungând să ocupe fotoliul prezidenţial. Fiindcă o atare poziţie precum cea, necontestată de ziariştii din faţa sa, adoptată de Băsescu în emisiunea lui Robert Turcescu e pernicioasă în mod grav pentru imaginea României şi pentru raporturile ei cu democraţiile reale, de felul SUA şi Marii Britanii. În acelaşi timp, prea puţin din cei ce dau acum cu sete în enormităţile debitate de Băsescu în faţa unui simpatizant al căpeteniei legionare Codreanu demonstrează că au înţeles ce e cu totul deprimant în derapajul prezidenţial. La 70 de ani de la apocaliptica alunecare a României în alianţa cu naziştii, la şapte decenii de la începutul Holocaustului românesc şi de la debutul războiului contra Uniunii Sovietice, trecutul real al României continuă să fie o carte cu şapte peceţi. În loc să fie asumată, elucidată şi prelucrată în mod onest şi civilizat, aşa cum se face în Occident, istoria continuă să fie subiectul unor gigantice  mistificări şi manipulări politice, de regulă ultranaţionaliste. Un criminal în masă, ca Antonescu, rămâne pentru mulţi, în mod greu explicabil, un erou. Iar demenţa alianţei sale cu Hitler, alianţă care a ipotecat pe decenii viitorul României, e considerată de autori ca Gheorghe Buzatu ca marcând „zilele astrale ale istoriei neamului”. Această neştiinţă explică în bună măsură nu doar deraierea preşedintelui, ci şi culmea demagogiei pe care au escaladat-o criticii săi. În numele românilor care s-au simţit jigniţi de comentariile istorice ale actualului preşedinte al României, Crin Antonescu i-a cerut bunăoară scuze Regelui Mihai - şi el un fost şef al statului român  - pentru jignirile aduse de Băsescu. Or, Antonescu a făcut-o - veritabil tur de forţă - ultragiindu-l nu doar pe şeful actual al statului român - care ar fi chipurile - un impostor, ci jignind, concomitent, şi poporul român, care după cum se ştie l-a ales în repetate rânduri pe Traian Băsescu în fruntea ţării. A face opoziţie înseamnă a specula, fireşte, greşelile comise de putere. Dar modul în care Antonescu a încercat să tragă spuza pe turta lui, să-şi taxeze vrăjmaşul şi să extragă capital politic din gafa prezidenţială sfidează orice bun simţ elementar. Din pricina excesului său, liderul liberal şi-a scăpat din mână adversarul şi şi-a ratat la fel de clar ţinta politică precum şi-a compromis Băsescu propriul renume, de lider responsabil, capabil să-şi menţină sub control propriul discurs în apariţia din emisiunea lui Turcescu. Ambii ar trebui să-şi ceară iertare. Şi să ştie că, dacă tăceau, filosofi rămâneau!

CE TRANSMITE RADIO ROMANIA ACTUALITATI?

23 iunie 2011 eMisiunea: "Radiojurnalul de prânz"  Realizator: Radu Şarpe, Redactor: Sergiu Şfleţ

Realizator: Mai mulţi istorici s-au arătat surprinşi de poziţia exprimată de preşedintele Traian Băsescu, prin care cataloghează abdicarea regelui Mihai, la 30 decembrie 1947, drept trădare a intereselor naţionale. Abdicarea a avut loc în contextul în care România era condusă de mai bine de doi ani şi jumătate de Guvernul pro-URSS al lui Petru Groza, iar Europa era împărţită în sfere de influenţă de aliaţii victorioşi în al Doilea Război Mondial.
Redactor: Poziţia exprimată de preşedintele Traian Băsescu a surprins în special prin lipsa de nuanţe. Într-o emisiune la B1 TV, şeful statului a catalogat abdicarea drept un act de laşitate şi de trădare a intereselor naţionale.
Traian Băsescu: Continuăm să considerăm că abdicarea regelui a fost un mare act patriotic. Nu! A fost un act de trădare a interesului naţional al României, abdicarea. Ăsta e punctul meu de vedere.
Redactor: Gestul abdicării regelui Mihai e dificil de judecat, pentru că există în continuare documente secretizate din acea perioadă. Alexandru Vulpe, preşedinte al Secţiei de Ştiinţe Istorice a Academiei Române, avea 16 ani în momentul abdicării. El îşi aminteşte contextul în care regele Mihai a renunţat la tron şi este de părere că, dacă nu ar fi abdicat, ar fi fost expulzat, sau reprezentanţii armatei sovietice, aflată pe teritoriul României, ar fi decis suprimarea regelui.
Alexandru Vulpe: Lumea spera încă într-o schimbare a situaţiei generale mondiale, respectiv, ştiţi bine cum se spunea: "Vin americanii". Au venit ruşii - nu? - şi au rămas ruşii încă 50 de ani, dar ăsta era spiritul atunci: "Vin americanii să ne ajute. O să înceapă războiul şi o să-i dea afară pe ruşi". În contextul ăsta, oamenii se gândeau ce e mai practic de făcut şi poate mulţi s-au gândit că regele ar fi putut face din străinătate, având în vedere relaţiile foarte strânse pe care le avea cu toate Casele Regale din Europa, să facă mai mult pentru ţară, decât dacă ar fi murit aici şi l-am fi făcut poate erou astăzi.
Redactor: Regele Mihai este singurul fost şef de stat din perioada celui de-al Doilea Război Mondial care se mai află în viaţă. Într-un interviu din 2007, publicat de cotidianul "New York Times", regele Mihai susţine că a abdicat în urma şantajului la care a fost supus de regimul comunist. Fostul suveran susţine că Guvernul comunist ar fi ameninţat cu arestarea a mii de persoane şi executarea lor. Pe de altă parte, există relatări neconfirmate oficial care citează însă documente ale Securităţii, conform cărora regele Mihai ar fi acceptat să abdice, în urma unor negocieri cu Guvernul comunist.